You are currently browsing the monthly archive for octombrie 2007.

Cum e sa iesi din casa si sa privesti lumea de parca n-ai mai vazut-o de prea mult timp? Sa fi uitat, parca, sa traiesti printre oameni, sa fi uitat cum arata lucrurile…Sa fi uitat sa mergi in public, in lumina…Sa pasesti ca dupa o lunga absenta si sa constati uimit ca toate arata la fel si nimic nu s-a schimbat, dar ca tu trebuie sa iti reamintesti cu greu de fiecare lucru in parte…

E toamna…and it’s all muddy. E toamna din aia frumoasa! Stiu…acum vor sari toti ca toamna e urata si ploioasa…Cine mai are rabdare sa o priveasca? Abia a zburat vara, deja miroase a iarna… Cine mai sta sa priveasca fantomatice galbui pierdute pe dealuri, acoperite cu ceata, sub nori ploiosi…? E tot un abur. As vrea mai multa lumina…sa fac poze, sa impart cu altii…as vrea mai mult talent sa surprind galbenul violent indulcit de culori cetoase. Blur! Cica o poza ar face cat o mie de cuvinte insirate aici. La ce folos cuvintele cand ceea ce simt nu are nici o legatura cu ele…si nici nu va fi exprimat complet vreodata. Ar trebui sa invatam sa fim egoisti…si sa ne bucuram de efemer fara sa ne chinuim sa-l prindem pe suporturi de plastic.

In fond, va fi si la anul toamna, nu-i asa? Doar noi unde vom fi?

Işi lasase bratul atârnat în afara patului…

„Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricît de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt.”

-Nu mă crezi…

„Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pie­lea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie ală­turi. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întin­sese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. Îl ţineam în mîinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de in­tensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze.”

-Ce-i?
-Nimic…

„În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecă­rile degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, pînă ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strîngă, lăcrămînd, fără răsuflare.”

În cele din urmă se întoarse cu spatele şi se făcu mică mică de tot.Ar fi putut să ţipe, să se revolte, să se zbată. În schimb, rămăsese fără glas, zdrobită, pierdută… Fiinţa i se concentrase în tendoanele braţului stâng. Sufletul îşi făcuse culcuş rotund în umărul gol…Ea era toată doar o mână…desprinsă de trup, abandonată în palmele mele…carne rătăcită, sângerând, tremurând timid şi spasmotic. Se ascunsese toată sub cîţiva centimetri de piele netedă.

„Am rămas iarăşi singur; dezgustat, năuc, încercînd să înţeleg ce are să se întîmple cu mine, încercând să mă întorc iar în dulcele meu somn.[…] Îmi amintesc vag de insomniile mele, de zădărnicia zilelor.
Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă, deşteptîndu-mă o dată dimineaţa ceva mai devreme, privind surprins soarele drept în faţă, lumina, verdeaţa. Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cînt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta. Se coborîse ceva în mine, mă năpădise ceva.”

De dimineata s-a plimbat pana la linia ferata. Era liniste si pustiu. S-a intins intre sine si a asteptat. Culmea, lespezile de piatra erau calde. Se simtea usor soarele de vara rumenindu-i obrajii intr-o dimineata tacuta. Alaturi tremurau timide fire de iarba si cateva spice uscate si aspre. Un greiere intepa aerul cu un cantec trist si monoton. Undeva, peste linii, copacii frematau somnorosi. Inchise ochii pastrand imaginea unei fotografii ingalbenite de vreme, dar inca vie si calda. Era prea frumoasa ziua aceasta.

Incepuse dupa vreo ora sa se ingrijoreze. Daca nu vine? Eu astept degeaba? Sa plec? Daca vine exact dupa ce ma ridic? Nu mai pot sari inapoi…

Sinele deveneau din ce in ce mai calde. Dupa un timp nu mai avu curajul sa le atinga. Isi aduse aminte…de cand era mai mica…cum se temea in gari…sub roti era atata loc…vid…care o atragea…o hipnotiza…Ii era atat de frica pe atunci. Acum il astepta. Era altfel acum. Nu mai exista golul…prapastia…haul. Ea era jos, acoperind totul.

Pe la 11 l-a auzit venind. Inima i se zbatea haotic. Incerca sa se calmeze. Ii fulgera o clipa gandul ca ar putea sa fuga, dar il alunga repede relaxandu-si muschii si mintea. Devenise calma si senina…dimineata de vara…se simtea aproape stravezie. Inca era departe dar deja percepea o vibratie surda. Tremurau sinele, tremura aerul, tremura ea, tremurau buruienile, tremurau greierii, tremurau copacii, tremura cerul, tremurau liniile de inalta tensiune, numai soarele sclipea lenes. Mastodontul se apropia incet. Metalul scheuna incins, torturat intre rotile nemiloase si placile de beton. Pamantul se curba sub apasarea sufocanta. Dar ea astepta, astepta, astepta…

In cele din urma trenul ajunse, dar pe linia de alaturi. Tot timpul tinuse ochii inchisi si il simti aproape, ca pe un prieten drag. Se astepta sa se zguduie totul din incheieturi, dar trecuse lin, ca un sarpe cu solzi luciosi si scrasnet metalic. Ar fi vrut sa intinda mana si sa-l mangaie in trecerea-i nepasatoare, dar stia ca asta ar fi fost sfarsitul. De fapt nu, nu era sfarsitul, era doar un chin inutil. Ar fi devenit o povara pentru altii si nu isi putea inchipui o asemenea viata. In cele din urma se intoarse pe o parte si se facu mica de tot. Era chiar bine acolo jos, intre sinele calde. Incepu sa se intrebe daca mai traiau si altii in cutiute. Stia ca unii sunt liberi, dar nu ii vazuse niciodata pe cei care traiau in cutii. Probabil erau foarte multi, mult mai multi decat ceilalti. Si, foarte probabil, le era mai rau decat in cutiuta ei…Poate ca unii aveau si lanturi…Incepuse sa miroasa a ardei copti. Bucuria cuiva? Pentru ea ar fi fost bucurie. Pentru altul poate ca erau lanturi.

Dupa o vreme isi dadu seama ca nu isi mai aminteste cum arata trenul. Parca era din acela vechi, cu aburi. Da, parca era neagra locomotiva. Sau era unul electric? Ce ciudat…Oare trecuse? Poate a visat…Nu, nu se poate. A trecut! Sigur? Da…L-a auzit, l-a asteptat. Da, isi aduce aminte clar ca il astepta si era treaza. Poate visase mai inainte…sau era alt vis…Nu, doar nu si-a pierdut mintile. Si totusi, ciudat. Oricum, se simtea altfel acum. Tinea minte ca s-a intamplat ceva si ca inainte sa se intample se simtea altfel. Nu mai stia cum…Parca era mai vesela. Fusese bine candva? Cum era? Ce se intamplase? Parca, totusi, abia se trezise din somn. Dar trenul trecuse, asta in mod cert…cred…

Se facuse cam tarziu apoi. Trecuse de pranz si se temea ca va fi racoare spre seara. Se ridica incet amortita si ametita de atata soare si asteptat. Pleca in cutiuta ei sa-si faca snitele…Iar.

Se trezise in miez de noapte. Constatase cu stupoare ca multe ziduri pe care le daramase candva crescusera pe nesimtite la loc. Se infurie si se apuca sa le sparga pe toate, sa le nimiceasca izbindu-se in ele, trantind cu sete, razbunandu-se pe fiecare caramida crescuta din amintiri trecute. O dureau pumnii si degetele de la picioare…lacrimile i se amestecasera cu praful inecacios…

Spre dimineata obosise si se opri gafaind. In fata se ridica o placa inalta…Parea zid…isi dadea seama ca o inconjura, totusi, din toate partile. Cutie?…prea solida si prea inalta pentru asta. Era ceva cu totul nou… Lovi cu piciorul exact in centru, apoi se intoarse brusc cu spatele. N-avea curajul sa priveasca ce e dincolo. Nici macar nu stia…a cazut? Inca rezista? Ofta…nu-si mai aducea aminte de ce trebuiau daramate toate…

Astazi se plictisise grozav incercand sa alunge amintirea zilei trecute. Ieri visase ca se ineaca si se trezise cu un gust de rugina. Inca simtea apasarea si neputinta, inca isi mai lasa capul pe spate cautand o ultima gura de aer. Nu putea sa strige si malul verde o inconjura. Si-a petrecut apoi toata ziua incercand sa se convinga ca a fost doar un vis urat si ca el nu poate deveni realitate. Totusi, amintirea mohorata ii intuneca ratiunea. Degeaba isi spunea ca nu e nimic.

Printr-o spartura in cutia de carton intra soarele. In jur totul traia frenezia unui inceput. In ea ramasese doar sfarsitul tragic a ceva, nici ea nu stia exact ce. Parca prea repede se avantase …sa sfasie cartonul fraged, sa scape de tot, sa iasa mai repede la lumina. Se simtea ca un fluture care a fost scos prea repede din gogoasa. Ar fi fumat tigara dupa tigara, afara, in frig, asteptand sa se faca 8 si sa vina noaptea.

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

octombrie 2007
L M M J V S D
« sept.   dec. »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Archive