***Incerc de multa vreme sa scriu ceva, orice…dar nu reusesc. Nu am timp, nu am calculator, nu am chef sau pur si simplu nu imi vin cuvintele. Nu vreau sa vorbesc despre grijile marunte si meschine care ma apasa acum. Am obosit. Atat de mult incat nu reusesc sa fac nimic cum trebuie…I need a break…Vreau o camera de hotel in semi-intuneric in care sa lenevesc doua zile…Dar las asta, e doar un vis intarziat…Mai bine imi scriu blogul…***

Ivan e un rus bolnav. Bolnav de casa, bolnav de Rusia. Vorbeste rar si incet si isi tine mereu puloverul albastru pe umeri, nostalgica reminiscenta a unei vieti infrigurate. Si aici e frig, dar aici e frig de prea mult confort. De fapt, noua lui casa e extrem de calduroasa, dar ce se intampla afara nu prea conteaza.

Uneori uita sa mai plece, ramane ultimul cu graficele lui, incercand sa demonstreze imposibilul, cufundat in teorii fanteziste si, totusi, pragmatic si consecvent. Stie mai mult decat toti…si prea putini il stiu pe el. Ei vad doar un om slab, cu miscari incete, cu o varsta nedefinita, genul care nu imbatraneste, ci doar se conserva. Aparenta latenta. Nu vede nimeni privirea de caine bolnav…nu simte nimeni golul lasat de zapezile de acasa, topite acum in amintiri galbui…nu cunoaste nimeni vantul aspru al Siberiei, nici muscatura gerului. Nu stie nimeni ce inseamna cu adevarat primavara.

Acum s-a mutat in biroul nou. Cu o seara in urma toti i-au carat mobila dintr-o incapere in alta, le-au invartit, le-au sucit. El doar privea pasiv si dicta: „Nu, imi place celalalt mai mult…Duceti asta inapoi…” In curand ii va veni si colegul, tot rus. Asteapta oarecum cu nerabdare. Dar nu are timp sa se gandeasca prea mult la asta. Cu cateva zile in urma mai sosisera niste studenti, dar ei nu stiau rusa…In fond, ce mai conteaza? Toate zvacnirile vietii, tresaririle, lucrurile care te pot enerva sau inveseli, inima cu tot ce e in ea…au ramas departe, pe partea cealalta a Globului. Rusia e departe…