You are currently browsing the monthly archive for iunie 2007.

Astazi Ivan statea pe hol si privea ploaia prin peretele mare de sticla. Norii pareau mai cenusii ca in realitate si palmierii se agitau de parca urma cine stie ce furtuna. Lui Ivan i se pare comic atunci cand colegii lui vorbesc despre vremea asta ca fiind furtuna. Furtuni inca n-a apucat pe aici, dar a auzit ca sunt groaznice.

Cafeaua are o aroma suparatoare de vanilie. Cica e Irish Cream. Deja gandul ii zboara la molecule si nu mai vede parcarea. Privirea i s-a incetosat precum picaturile pulverizate in atmosfera. Nimeni nu ii intelege prezentarea. Dar, in fond, nu prea conteaza…

Ar trebui sa se intoarca in biroul sau, dar mai intarzie putin. Simte nevoia unei pauze…un ceva…orice…

***I dont wanna touch you too much baby…***

I woke up with this…My house-mate radio is to blame. I still have it on my mind…

numar baloane de sapun…tanjesc dupa o poveste. O sa ma uit cu Maria la telenovela mexicana…NOT!

***It’s bringing me to my knees…***

Nu mai am rabdare sa scriu, mi-au secat cuvintele si jocurile…nu le mai stapanesc…

Mai tii minte cand stateam in mijlocul drumului, ca doi oameni invinsi de soarta? Nu-mi amintesc ce faceam acolo. Cred ca invatam sa fim noi…

Imi cer scuze mie, pentru ca visez si apoi regret ca am visat si nu mi-am indeplinit indatoririle fata de Normalia. Imi propun sa visez fara sa mai regret.

Imi cer scuze baloanelor, pentru ca am prea multe si nu reusesc sa am grija de toate asa cum ar trebui. Si pentru ca sunt nedreapta si am unul preferat care tinde sa acapareze totul.

Imi cer scuze tuturor balonarilor, pentru ca nu sunt demna de ei si de Balonia si pentru ca acum astept sa se cuminteasca putin ploaia.

Imi cer scuze celor pe care n-am mai reusit sa ii visez in ultima vreme.

Imi cer scuze tie pentru ca nu te visez si in somn.

***blog care n-ar trebui scris***

Se intorsese dupa atata vreme. Era acasa. Ciudat spus casa pentru ca nu mai simtea ca ar exista pe undeva un loc numit „acasa”. In bucatarie era cald si mirosea a mancare. Toate erau neschimbate. Aceeasi masa alba cu dungi de la masina de tocat. Aceea nu mai exista, fusese demult inlocuita cu robotul. Acelasi aragaz vechi, cu butoane rotunde…Ceilalti se adunasera in dormitor, in fata televizorului. Bucataria era pustie, se simtea doar dogoarea cuptorului si se auzeau surd rasete.

S-a chinuit vreo 5 minute sa aprinda un chibrit. Parca uitase cum. De fapt, i se intampla si inainte. Proaste chibrituri! Cotrobai prin dulapuri, pe astea nu le mai cunostea prea bine. Gasi, totusi, destul de repede un ibric. Il umplu cu apa sa-si faca o cafea, dar se razgandi repede si incepu sa tanjeasca dupa un ceai de menta. Se aseza pe scaun, privind in gol flacara albastruie. Si retrai sentimentul acela de deja-vu…Flacara aragazului in seri somnoroase…Si se topi putin in amintirea acelei senzatii. Golul acela…dorinta nedefinita…fascinatie a vidului…lipsa a ceva necunoscut inca. Nu disparuse. Amortise doar. Mai avea, deci, de umblat si cautat…sau poate asta era…simpla absenta..dorul acela nebun de Nimic. Da, ceva lipsea, ceva lipsise dintotdeauna. Si imposibilitatea aceea de a afla ce lipseste nu o mai chinuise demult. Ar fi pus mana pe telefon sa intrebe, dar nu stia niciodata numerele pe de rost.

***Incerc de multa vreme sa scriu ceva, orice…dar nu reusesc. Nu am timp, nu am calculator, nu am chef sau pur si simplu nu imi vin cuvintele. Nu vreau sa vorbesc despre grijile marunte si meschine care ma apasa acum. Am obosit. Atat de mult incat nu reusesc sa fac nimic cum trebuie…I need a break…Vreau o camera de hotel in semi-intuneric in care sa lenevesc doua zile…Dar las asta, e doar un vis intarziat…Mai bine imi scriu blogul…***

Ivan e un rus bolnav. Bolnav de casa, bolnav de Rusia. Vorbeste rar si incet si isi tine mereu puloverul albastru pe umeri, nostalgica reminiscenta a unei vieti infrigurate. Si aici e frig, dar aici e frig de prea mult confort. De fapt, noua lui casa e extrem de calduroasa, dar ce se intampla afara nu prea conteaza.

Uneori uita sa mai plece, ramane ultimul cu graficele lui, incercand sa demonstreze imposibilul, cufundat in teorii fanteziste si, totusi, pragmatic si consecvent. Stie mai mult decat toti…si prea putini il stiu pe el. Ei vad doar un om slab, cu miscari incete, cu o varsta nedefinita, genul care nu imbatraneste, ci doar se conserva. Aparenta latenta. Nu vede nimeni privirea de caine bolnav…nu simte nimeni golul lasat de zapezile de acasa, topite acum in amintiri galbui…nu cunoaste nimeni vantul aspru al Siberiei, nici muscatura gerului. Nu stie nimeni ce inseamna cu adevarat primavara.

Acum s-a mutat in biroul nou. Cu o seara in urma toti i-au carat mobila dintr-o incapere in alta, le-au invartit, le-au sucit. El doar privea pasiv si dicta: „Nu, imi place celalalt mai mult…Duceti asta inapoi…” In curand ii va veni si colegul, tot rus. Asteapta oarecum cu nerabdare. Dar nu are timp sa se gandeasca prea mult la asta. Cu cateva zile in urma mai sosisera niste studenti, dar ei nu stiau rusa…In fond, ce mai conteaza? Toate zvacnirile vietii, tresaririle, lucrurile care te pot enerva sau inveseli, inima cu tot ce e in ea…au ramas departe, pe partea cealalta a Globului. Rusia e departe…

Today was Father’s Day…how weird. I don’t celebrate that. Everybody around simply called their fathers…Even Yahoo! changed its logo…I wanna go out, do something…

…hate something, change something…

I feel that I’m missing something. Like the whole picture. I forgot my way home…I could ask the clouds…cause they kinnda brought me here…

One day I shall write that story. I’ll write all the words that I can’t scream right now. Then they will be useless and empty…and meaningless. Now their too strong to be whispered. And then…too weak to be noticed and taken into account. I made this promise…to myself and a friend…hopefully I will never keep it…

He made me coffee today. It was nice…watching him…I just stood there on the sofa, in the obscurity of our living-room…observing…He looked cute in that T-shirt of his…That’s strange, I used to hate that T-shirt. He opened the cupboard… I could even see the steams coming out of the kettle. The room was filled with a bittersweet flavour. As I was waiting for my daily treat I realized things were slightly different. No rush, no worry…everything was perfect in that stillness of the moment. I wonder if he noticed…what was happening. I guess it was just my moment. That little, yet amazing and breathtaking experience. I mean, it’s not a big deal. It’s just your guy making coffee! But sometimes…those little things, little cliches of our life…i don’t know…they just strike you. It’s so overwhelming when you realize that it’s really happening to you…and you can feel it with all your senses…and your mind, your everything…and you understand then why they are so important.

Too bad I couldn’t share it with him. It’s a very selfish, inner thing…For him, it was just making coffee at an odd hour. For me, it was everything. I don’t think he even realized I was there. I didn’t even want him to see me, to turn around and talk to me. I wasn’t looking for a smile. I just wanted to watch him…forever…

What else was missing? Oh, yes. I feel like petting a cat…We should’ve had a cat!

-Kitty…

Auzi?…Bate viata la usa. Ne mai putem inca ascunde putin. Ne facem o casuta mica sub masa. O acoperim cu o patura si ne pitim acolo. Si ne jucam cu masinute si papusi…Ignoram bataia tot mai insistenta. Parca eram mai multi aici…Unde au plecat toti? Am mai ramas doar noi, amagindu-ne. Era mai mult spatiu parca, lucrurile pareau mai mari. Dar inca ne mai putem preface. Acopera-ti urechile si viseaza. Nu e nimeni la usa. Mama a zis sa nu deschidem strainilor…

Zambeste-mi ca sa iti zambesc. Nu e nimeni. Suntem doar noi avand un fragil „aici si acum”. Mai departe e intuneric bezna. Dincolo de usa incuiata lumea sta sa navaleasca peste noi. Am vrea sa stim ce urmeaza…ce se poate intampla, dar vizorul e prea ingust si putinele lucruri care se zaresc sunt deformate. De fapt, nici nu vreau sa ma uit. Stai aici langa mine, nu pleca! Nu te duce sa vezi cine bate. Nu ma lasa singura. Vreau sa ma joc. Imi place sa fiu copil.

Seara putem sa lasam totul asa cum e. Nu strangem nici o jucarie! Adormim plini de vise si sperante, in patutul nostru. Si maine o luam de la capat. Poate inventam un joc nou…sau poate il jucam pe acelasi dintotdeauna, vechi de secole si totusi mereu nou.

E cald si bine. Vreau sa ma ascund…sa nu se mai auda bataia. Play that morning song again, just like you used to…

Adam and Eve in the garden of pleasure

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

iunie 2007
L M M J V S D
« mai   iul. »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Archive