A trecut un an. Un an de la primul blog. Inca nu a inflorit copacul in primavara aceasta, dar trunchiul negru si sumbru sta sa plesneasca de veselie. N-ai ghici, daca n-ai sti ce urmeaza. Mai tii minte? Am invatat asta anul trecut. Am invatat ca se naste in fiecare an. Eu nu am parte de asa ceva. M-am nascut abia anul trecut si de atunci ma tot nasc din cotloanele unei minti obosite. Nici sa zbor nu apuc prea curand. Dar copacul tot va prinde aripi peste cateva zile.

Era parca mai multa poezie in iubirea mea inexistenta de atunci. Un fel de joaca dulce-amaruie cu implicatii neglijabile. Acum totul e ancorat in concret, mai aproape de pamant, mai stresant, mai pregnant, miros de parafina. Griji marunte, ganduri meschine. As vrea sa stiu daca mai am nebunia de atunci, daca am topit-o intr-o uitare de sine, daca mai sunt asa sau daca mai pot fi asa. Mi-e dor de sfarseala aia de primavara amestecata cu un zambet purtat pe adieri de Copou… naivitate si sfiala…