Da. Soare. In sfarsit. Il asteptam demult, cu sufletul la gura, cu o teama infipta in carne. Si se pare ca nu eram singura. M-a trezit de dimineata. A intrat grabit in camera si mi-a zis in timp ce deschidea fereastra sa intre lumina:
„Hai!”
Nu m-am putut impotrivi nici o clipa. Nu mi-a dat ocazia.

A fost mai greu pana am strans aripile. Nu puteam umbla cu ele pe strada. Le-a pliat usor si le-a asezat intr-un sac de panza. Apoi mi-a adunat toate lucrurile si le-a impachetat. Eu il priveam neputincioasa, stand pe marginea patului cu mainile inerte pe langa corp. As fi vrut sa il opresc, sa-l intreb daca e ceea ce isi doreste cu adevarat, dar nu aveam curajul. Decizia asta…pur si simplu nu o puteam lua singura. L-am lasat…sa ma tarasca spre ceea ce doream , in fond. As fi vrut sa plang putin, sa zambesc putin, sa-i spun in cuvinte putine ceva intelept si misterios, ceva care sa cuprinda toata povestea noastra trista, care sa-i tina de urat atunci cand eu voi fi departe.

A luat sacul in spate si, in prag, s-a intors si m-a intrebat iritat:
„Vii?!”
L-am urmat fara nici un cuvant. Mi s-a strans inima abia cand am inchis usa casei. Am privit pentru ultima oara lemnul innegrit, plin de crapaturi. Cred ca asta ma obseda mai mult: „pentru ultima oara…”

Strada imbacsita. Oras zgomotos, pierdut in urma. Drum pietruit, drum invers, drum uitat. Parca mai tocit, mai ros de soare, prafuit, inecacios. Privesc mereu inapoi, zicandu-mi ca e … pentru ultima oara…In fata se inalta dealul blestemat. Platou suspendat, rapa rosiatica. Cararea de piatra se intinde lenes si se topeste in departari. E din ce in ce mai lunga si parca ziua nu ne e de ajuns pentru ce ne-am propus. Alaturi simt cum pasii se raresc. E obosit sau vrea sa prelungeasca infinit aceasta clipa sfasietoare? Ii privesc fata inrosita, cu venele perfect conturate sub pielea bronzata. Abia acum realizez… ca nu cunosc greutatea reala a aripilor mele. Acolo sus, doar vantul si ele o stiu pe a mea. Dar el…el stie…

Urcam incet, cu greu. Degete infipte in lutul sfaramicios, unghii plesnite. Deasupra noastra sunt stancile ascutite ce ascund minunea unui trist inceput si a unui sfarsit. Cerc perfect, taiat in lespezi de piatra. E din ce in ce mai cald, semn ca suntem mai aproape de soare.

Intr-un tarziu prind muchia fierbinte a unei stanci. Ma strecor usor si ma opresc sa imi revin. Ma ustura ochii. Stralucesc dalele sub cer albastru si pur. El e in urma, mai are un singur pas, dar imi intinde sacul ca si cum calatoria lui s-a sfarsit si trebuie sa se intoarca. Nu pot accepta asta, asa ca ii prind mana si il ajut sa urce.

Si tot ce-a urmat imi aduce aminte de vreo ceremonie religioasa pierduta de veacuri. A ingenuncheat si a desfacut usor sacul. Aproape ii tremurau mainile. A scos incet aripile. Albul lor ranea privirea. Prea mult intuneric in sufletele noastre. Vantul zgribulea usor fulgii pufosi. Le-a ridicat cu o smucitura, intinzandu-le sub soarele curat, precum vela unei corabii. Mi le-a asezat pe umeri si le-am primit ca pe un suflet nou si pur.

„Du-mi tu visele sus. Eu nu mai ajung la cer. Agata-le acolo si, poate, se vor implini. Izbeste-le de stele, sa rasune lumea.”
Nu pot spune nimic. Il privesc doar, cu ochi mari si recunoscatori. Si simt cum arde in privirea mea nebunia marinarului ce a zarit sirene. Plec sa-mi duc minunea pe alte insule. Si odata cu ea…si pe a altora. Povestea s-a incheiat aici, dar a trecut mai departe…O port in suflet, pe aripi de vis, pe talpile prafuite ale necunoscutilor…

Corzi vibrand. Zbor intins. O pata de umbra pe iarba zimtata, mangaind pietrele incinse, topindu-se in spuma valurilor. Poate un vultur cu aripi desfacute cautandu-si prada. Sau poate un nor…Germenii a noi vise, punct transparent pe cer pentru agatat sperante…Sclipiri de uitari albastre…