You are currently browsing the monthly archive for martie 2007.

Mereu pierd ceva în III 10. Săptămâna trecută…jumătate de stilou. Azi, minele de la creionul cu care scriu. De fiecare dată, câteva ore de viaţă, înmormântate în încă doi ani de după moarte. Balena făcuse pui. Un şobolănel. A dispărut şi ăla. În partea opusă…coşmar. Graţie pierdută din naştere. Scuze penibile. Privire resemnată. Genunchi rotunzi, încălziţi de soarele negru. Se termină aici, doar ca să înceapă din nou, în altă parte. Şi se va termina şi acolo…şi tot aşa, până când timpul va stafidi viaţa. Pur şi simplu, nu eşti de ajuns. Nu da vina pe el. Dacă vrei, ia-o asupra ta, dar numai dacă poţi suporta ideea. Ai curajul să te priveşti în oglindă? Te privesc şi mă văd în cioburi sparte. Tot eu, aranjată altfel. Timpul poate face asta? Sau doar întâmplarea? Dacă e timpul, atunci e inevitabil. Dacă e întâmplarea, mă rog să fi scăpat deja. Rămâne de văzut dacă visul meu poleit e, de fapt, realitatea ta somnoroasă.

P.S. Ţi-am făcut poză azi, la balenă. Păcat că n-aveam aparatul la mine. Şi nici nu te voi recunoaşte data viitoare.

Nothing to chase away the darkest thoughts. Not even the soft sound of my cat’s paws on the kitchen floor. Not even the rain tapping in my silent window. It’s so quiet in here and the voices are low. This house has never been as empty as today. And as the evening slowly embraces my deepest fears, I try to forget that I dreamed of you. It’s better not to think. It’s easier and healthier.

…And hours flow. Today was left behind. Tomorrow is far away. Out of reach! My dreams flew into the sun. I forgot how it felt…missing you, enjoying you. I was too tired to feel any of that. Music hurts at this timeless moment of the day. It prevents me from thinking, though!…by giving me a headache.

Pointless, however. Too tired to sleep, wishing for the hours to pass me by. I need the sunrise. To wake me up from this. So I could crash on the couch afterwards, putting my troubled soul to sleep. Where’s my cat? Wait, I don’t have any…She left me. Two months ago. Or was it two years?

3:00 a.m. I got up and rushed to the window. For a moment I had this unexpected feeling. I felt like..it seemed that…well…I thought it was snowing! But it wasn’t, of course! How could it be?! But it doesn’t really matter. I was a kid for aproximately two seconds. And then I could tell time again. And minutes didn’t seem endless anymore.

Good night, kitty, wherever you are! Maybe I’ll buy a bunny tomorrow. To take your place. Or some fish…Yeah! I’ll buy some fish. Will you come back if I’ll trade you the fish?

Da. Soare. In sfarsit. Il asteptam demult, cu sufletul la gura, cu o teama infipta in carne. Si se pare ca nu eram singura. M-a trezit de dimineata. A intrat grabit in camera si mi-a zis in timp ce deschidea fereastra sa intre lumina:
„Hai!”
Nu m-am putut impotrivi nici o clipa. Nu mi-a dat ocazia.

A fost mai greu pana am strans aripile. Nu puteam umbla cu ele pe strada. Le-a pliat usor si le-a asezat intr-un sac de panza. Apoi mi-a adunat toate lucrurile si le-a impachetat. Eu il priveam neputincioasa, stand pe marginea patului cu mainile inerte pe langa corp. As fi vrut sa il opresc, sa-l intreb daca e ceea ce isi doreste cu adevarat, dar nu aveam curajul. Decizia asta…pur si simplu nu o puteam lua singura. L-am lasat…sa ma tarasca spre ceea ce doream , in fond. As fi vrut sa plang putin, sa zambesc putin, sa-i spun in cuvinte putine ceva intelept si misterios, ceva care sa cuprinda toata povestea noastra trista, care sa-i tina de urat atunci cand eu voi fi departe.

A luat sacul in spate si, in prag, s-a intors si m-a intrebat iritat:
„Vii?!”
L-am urmat fara nici un cuvant. Mi s-a strans inima abia cand am inchis usa casei. Am privit pentru ultima oara lemnul innegrit, plin de crapaturi. Cred ca asta ma obseda mai mult: „pentru ultima oara…”

Strada imbacsita. Oras zgomotos, pierdut in urma. Drum pietruit, drum invers, drum uitat. Parca mai tocit, mai ros de soare, prafuit, inecacios. Privesc mereu inapoi, zicandu-mi ca e … pentru ultima oara…In fata se inalta dealul blestemat. Platou suspendat, rapa rosiatica. Cararea de piatra se intinde lenes si se topeste in departari. E din ce in ce mai lunga si parca ziua nu ne e de ajuns pentru ce ne-am propus. Alaturi simt cum pasii se raresc. E obosit sau vrea sa prelungeasca infinit aceasta clipa sfasietoare? Ii privesc fata inrosita, cu venele perfect conturate sub pielea bronzata. Abia acum realizez… ca nu cunosc greutatea reala a aripilor mele. Acolo sus, doar vantul si ele o stiu pe a mea. Dar el…el stie…

Urcam incet, cu greu. Degete infipte in lutul sfaramicios, unghii plesnite. Deasupra noastra sunt stancile ascutite ce ascund minunea unui trist inceput si a unui sfarsit. Cerc perfect, taiat in lespezi de piatra. E din ce in ce mai cald, semn ca suntem mai aproape de soare.

Intr-un tarziu prind muchia fierbinte a unei stanci. Ma strecor usor si ma opresc sa imi revin. Ma ustura ochii. Stralucesc dalele sub cer albastru si pur. El e in urma, mai are un singur pas, dar imi intinde sacul ca si cum calatoria lui s-a sfarsit si trebuie sa se intoarca. Nu pot accepta asta, asa ca ii prind mana si il ajut sa urce.

Si tot ce-a urmat imi aduce aminte de vreo ceremonie religioasa pierduta de veacuri. A ingenuncheat si a desfacut usor sacul. Aproape ii tremurau mainile. A scos incet aripile. Albul lor ranea privirea. Prea mult intuneric in sufletele noastre. Vantul zgribulea usor fulgii pufosi. Le-a ridicat cu o smucitura, intinzandu-le sub soarele curat, precum vela unei corabii. Mi le-a asezat pe umeri si le-am primit ca pe un suflet nou si pur.

„Du-mi tu visele sus. Eu nu mai ajung la cer. Agata-le acolo si, poate, se vor implini. Izbeste-le de stele, sa rasune lumea.”
Nu pot spune nimic. Il privesc doar, cu ochi mari si recunoscatori. Si simt cum arde in privirea mea nebunia marinarului ce a zarit sirene. Plec sa-mi duc minunea pe alte insule. Si odata cu ea…si pe a altora. Povestea s-a incheiat aici, dar a trecut mai departe…O port in suflet, pe aripi de vis, pe talpile prafuite ale necunoscutilor…

Corzi vibrand. Zbor intins. O pata de umbra pe iarba zimtata, mangaind pietrele incinse, topindu-se in spuma valurilor. Poate un vultur cu aripi desfacute cautandu-si prada. Sau poate un nor…Germenii a noi vise, punct transparent pe cer pentru agatat sperante…Sclipiri de uitari albastre…

[…]

Ce mai astept? A mai trecut o saptamana. Dimineata mirosea a toamna calda. La pranz mijea primavara. In curand va fi soare. Aripile stau cuminti la mansarda. Au inceput sa se numere zilele spre sfarsit…

[continuare…]

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

martie 2007
L M M J V S D
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Archive