[…]

Motto:

„Te-as ruga sa pleci
Si sa nu spui nimanui
Ca viata-i un sir de anotimpuri lungi si reci.
Si mai vezi…
Sa nu spui nimanui
Ca o toamn-a stat pentru noi,
Ca n-au fost ploi,
Ci numai soare bland,
Si nici flori,
Ci doar pamant.”

Dimineata in bucatarie. Afara ploua marunt. Cer cenusiu. Sumbru. Aburi de ceai cald imi alinta ochii obositi si rosii. Am plans destul. Miros de menta. Pregateste micul dejun. Eu stau cuminte pe un scaun, intr-un colt, si imi beau licoarea fierbinte cu inghitituri mici. E o vreme somnoroasa afara si parca toata casa ar vrea sa doarma. Imi amintesc de aripile lasate pe pat, in mansarda, si un fior de bucurie imi inunda corpul. Apoi gandul amorteste precum degetele mele obosite pe cana ce-mi frige mainile. Il privesc cu ochi mirati, ca de obicei…Soarbe ceaiul privind pe fereastra. Ii vad spatele drept si profilul usor incruntat. Si, dintr-o data, incepe sa-mi vorbeasca rar si calm, fara sa isi intoarca privirea spre mine, ca si cum nimic neobisnuit nu s-ar fi intamplat:
„Trebuie o zi cu soare. Va veni si aceea, nu-ti face griji. Deocamdata e toamna asta care nu se mai termina. Dar vor fi si zile frumoase si insorite, nu te teme.”

Devin brusc superstitioasa. E toamna. Toamna asta a venit peste noi si s-a incapatanat sa ramana. Intr-o vreme era aurie si calda si ne mangaia sufletele. Apoi s-a racit brusc si ne-a lasat prada unei inertii obositoare. Si totusi, mi-e groaza ca se termina. Ma tem uneori ca o data cu ea se va sfarsi totul.
„Poftim?” Nu inteleg unde vrea sa ajunga.
„Cand vei pleca…trebuie sa fie o zi cu mult soare. Ca sa-ti fie drumul lin si sa ai mai mult noroc de data asta.”
Cand voi pleca…Cand voi pleca? Voi pleca? Stiu ca imi va fi dor de omul acesta misterios, cu tacerile lui usoare ca aerul sau de plumb greu, cu povestile sale rupte din lumi fascinante si necunoscute mie.
„In curand va veni iarna…” ma agat eu de o idee, in speranta ca mi se va amana decizia, ca nu va trebui sa ma rup, sa fiu cea care pleaca si nu se mai uita in urma.
„Tie nu-ti place iarna.”
„Asta n-ai de unde sa stii!” incerc eu sa maschez uimirea…
„Nu e prea greu sa-ti dai seama.”
„Chiar…cum ti-ai dat seama?” imi fac eu curaj…
Imi zambeste pierdut in amintiri. A inteles perfect intrebarea, dar ma tem ca se va eschiva si imi va vorbi in continuare despre iarna.
„Nu stiu. Poate am eu ceva cu fiintele ratacite, esuate din alte lumi aici, pe insula. Sau poate e doar o coincidenta fericita.”
Se entuziasmeaza repede. De ce ar fi fericita? Pentru mine nu e. Pentru mine a fost una dintre cele mai triste perioade ale scurtei mele vieti. Ce-i drept, in singuratatea dezolanta, un inger cazut e o pata rosiatica de culoare…Totusi, nu am adus nimic bun cu mine…De ce ar fi o intamplare fericita?

„A fost valva mare cu aripile gasite la poalele muntelui. Toata lumea vorbea despre minunea cazuta din cer…Aripi aduse de furtuna. Nu mi-a trebuit mult sa-mi dau seama ca e o legatura intre aparitia lor si strainul ratacit pe care il primisem in casa. Unele lucruri sunt atat de evidente, dar trebuie sa ai curajul sa te rupi putin din mijlocul lor si sa le privesti din alt unghi. Abia de curand m-am convins de ceea ce doar banuiam. In ultima vreme, ai inceput sa semeni cu muritorii de rand, cei ce nu cunosc zborul. Ai inceput sa te obisnuiesti cu viata asta monotona si sa o accepti. Si am simtit ca trebuie sa fac ceva, inainte ca starea asta sa devina definitiva.”
Deci stia…de la inceput! Si n-a zis nimic! M-a lasat sa fierb, sa ma chinui. Si imi zice abia acum…De ce n-a facut-o mai devreme? Ar fi scutit atatea suferinte.
„Hai, nu te mai teme! Esti prea ingrijorata! Vei gasi o zi frumoasa sa pleci. Nu e bine sa te prinda furtuna acolo sus. Iarna…lasa-mi-o mie! Eu o iubesc.” Si o bucurie nebanuita ii lumineaza chipul.

Are dreptate. Nu-mi place iarna. Stiu ca, oricat de mult m-as stradui, iarna asta nu-i a mea, nici a noastra, ci doar a lui. Dar cred ca m-as bucura sa vina zapada doar pentru ca el o iubeste si asta l-ar face fericit. Si as avea si eu sufletul impacat. Si mi-ar fi mai usor. N-as mai simti, poate, responsabilitatea ce ma leaga de locul acesta. Sau poate… ma amagesc doar…
Daca as ramane macar pana trece frigul! Ma tem ca nu voi mai gasi un loc sa ma adapostesc, ca nu voi mai intalni oameni generosi si deosebiti ca el.

„Tu trebuie sa cauti primavara in alte zari! Ala e anotimpul tau. Si vara senina…Fugi de iarna!”
Zambeste increzator. Vrea cu orice pret sa ma convinga sa plec…
„De ce?” il intreb prividu-l in ochi fara mila.
Se posomoraste brusc.
„Lasa-ma sa fac si eu un lucru bun pe lumea asta pana la capat! N-are sens sa ramai. Eu sunt un om mort pe dinauntru. Calatoria mea s-a sfarsit. A ta abia incepe…”

[continuare…]