Acolo sus, in cer, sunt acoperisuri de case. Cosuri fara fum se zaresc intre liniile frante ale tablei cenusii. O lumina galbuie si obosita imprastie amintiri prin fereastra de vis-a-vis. Pervazul e vopsit in verde spalacit si, pe alocuri, s-a scorojit descoperind rana unei culori mai vechi. Te-ai astepta ca inauntru sa fie cald, sa trosneasca focul in soba si sa miroasa usor a fum amarui. O craciunita cu zambet angelic ne spune o poveste pe care o stiam deja.

Se lasa seara si ninge nebun. Dinspre est coboara rafale de vant. Fulgii au ametit in coltul asta de lume. Majoritatea s-au prins de acoperisul dinspre vest si cladesc acolo culcus pufos si alb. Noi notam povestea in caiete, dar ne-am plictisit si parca am cobori din mansarda asta spre trecut si ne-am intoarce acasa. Numai ca fulgii gonesc hipnotic, iar noi stam uimiti si privim cu gatul intors spre alta viata. Ziua se topeste incet, albul se estompeaza, stratul pufos s-a pierdut in incordarea inserarii.

E noapte de-a binelea. Ar mai fi ceva de zis, de stabilit, de pregatit, dar suntem prea grabiti…ne e dor de lumina, de fulgi topiti pe fata, de viata, de zambet, de zgomot de strada, de tonuri de apel si voci departate, de lasat urme de bocanci in zapada neatinsa, de bulgareala pana la autobuz, de mecanisme imaginare pentru prins fulgii din zbor, de casa si miros de mancare, de sarlota cu frisca si visine, de tine insuti, pierdut intre atatea lumi si zboruri…de tine…