Intuneric. Fereastra de la mansarda e deschisa spre cer, dar prin ea intra doar intunericul. Stau pe marginea patului, cu spatele la usa si privesc in gol. Noaptea imi atinge ochii, mi-i inunda. Ma gandesc serios ca ar fi momentul sa plec. Sa caut lumina. Ma bantuie amintirea panzelor intinse in larg. Corabii ma asteapta cuminti in port. In zori vor porni spre alte lumi. Mi-e sufletul pustiu, cu un gust amar si uscat. N-am nici un motiv sa plec, nici un motiv sa raman.

„Stau pe marginea gandului tau si privesc in gol. In intunericul camerei mele, m-am asezat pe podea, ghemuita, si totul s-a topit in jur. Sunt doar eu, in centrul gandurilor mele, inconjurata de fantasme difuze, visuri si renuntari. Cuvinte zbarnaie pe langa urechea dreapta. Ma doare lobul stang…al creierului. Mi-a amortit amortirea. De ce raman? De ce vreau sa plec? Mai are rost? Nu-l mai inteleg. Nu mai vorbim. Sirenele nu se mai intorc. Marea s-a invelit cu un strat de ceata si dormiteaza intr-un vis cenusiu. Cerul a coborat putin si s-au amestecat undeva, aproape de linia pleoapelor tale. E frig. Soarele nu ne-a mai zambit de mult. Iar acum e noapte…”

As vrea sa am puterea sa ma desprind, sa renunt la ceea ce n-am si la ce nu mai sper. As vrea sa pot pleca fara sa ma mai intreb ce ramane in urma. De ce ma fac responsabila de ceva ce nu are legatura cu mine? N-ar fi totul mai simplu daca pur si simplu nu mi-ar pasa? Trebuie sa renunt putin la mine, asa cum sunt, si la altii, asa cum sunt. Sa-l las singur? Prada cosmarurilor si amintirilor dureroase? In voia uitarii, intr-un joc sadic al intamplarii? Dar, oare, nu suntem toti in aceeasi situatie ingrata?

Aud pasi grei pe scara de lemn. Mi se strange sufletul intr-un punct dureros. Senzatia unui moment decisiv, a unui sfarsit iminent. Stiu ca nu e cale de intoarcere…si urasc asta. Stiu ca o sa doara. Stiu ca imi va fi greu. Daca n-ar fi fost, as fi facut-o pana acum. Dar poate abia acum e momentul potrivit. Da, poate ca rolul meu aici s-a incheiat. Soarta si-a jucat festele. Poate mi-am platit datoria pentru o noapte dormita cu capul pe prag. Demult, cand inca mai aratam a inger cazut… Acum nu se mai vede diferenta, nici macar in inima. Nici macar eu nu o mai simt.

Usa scartaie nemiloasa. Am impietrit. Mi s-au inclestat mainile in marginea patului. Nu ma pot misca. Astept lovitura sa cada din adancuri. Un singur cuvant, primul e mai greu. Rosteste-l, ca sa pot spune eu restul! Stii prea bine ca s-a terminat…

Zgomot infundat, de ceva mare si greu prabusit pe podele. Spaima m-a electrocutat. A cazut! Ce s-a intamplat?!! Ma ridic repede si ii zaresc conturul decupat de lumina in chenarul usii. Ma calmez… E bine. Pe jos zace o vietate moarta. Ma dor ochii…prea mult intuneric…Isi da seama ca lumina imi zgaraie retina, asa ca aduce un felinar ce abia palpaie si il asaza jos, langa usa. O flacara timida arunca umbre aurii peste scandurile dusumelei. Eu am incremenit in picioare, intr-o spaima inghetata…Mi-am acoperit gura cu mana stanga, gest inutil, caci oricum nu mai pot scoate un cuvant. Lacrimile ard, ma ustura fata, ma doare stomacul patruns de mii de ace…Pe jos, aruncate neglijent, dar inca stralucind gratios…moi si calde, zac nepretuitele, abandonatele mele aripi… Aripile mele!… La doi pasi de mine!!

N-am putut decat sa ma arunc precum o fiara. M-am prabusit in imbratisarea lor pufoasa, plangand in hohote, cu spasme, asfixiind viata, aerul, inecand cuvintele, negand totul: casa, omul, sirenele, marinarul, orasul, platoul de piatra, insula…caderea. Am plans pana cand viata s-a scurs din mine si pacatele lumii s-au spalat in apa sarata. Pana cand totul a devenit alb si pur, zbor lin de aripi nevinovate. Mi-am adus apoi aminte cum a inchis usa. Intrase in intuneric si-mi lasase Lumina.

Am atipit intr-un tarziu, cand felinarul s-a stins in straluciri rosiatice. Somn pufos, in bratele aripilor mele. Nu inteleg cum am putut dormi altfel pana acum…


[continuare…]