Urmaresc punctul rosu al unei animatii descriind o astroida. Hipnotic, banal, fascinant. Tocmai am descoperit ca nu stiu sa scriu…intr-un nebanuit spasm al sortii, intr-o cautare…a altcuiva, catre sine…Mi-e dor sa scriu, mi-e dor sa astern ganduri nebune, simpatice, rele, murdare, prafuite, uitate, regasite. As vrea sa am puterea de a pastra totul doar pentru mine, de a nu umbri nici macar o clipa existenta celorlalti. Dar in ultima vreme se simte o nevoie avida de povesti. Am cersit povesti, am primit si am multumit. Am impartit, la randu-mi, franturi de imaginatie seaca, povesti traite si visate de altii, scrise in graba de mine si hulite apoi de propriul creator. Sunt ale mele si, totusi, nu-mi apartin, eu doar le-am dat mai departe. Mi-e groaza de imitatie, deci, mi-e groaza de mine, caci nu gasesc nimic nou intr-o fiinta imbatranita prea repede. Imi ramane doar sa spun totul altfel, rastalmacind, descantand. Mai sunt si subiectiva si asta face lucrurile si mai complicate. Betie de cuvinte si hohot mistic.

Desi sunt campioana nehotararilor, am decis sa termin povestea pe care o tot insir aici. Imi daduse candva aripi, dar acum ma limiteaza. Variatiuni pe aceeasi tema, e momentul sa trec mai departe. Ma tem insa ca povestea se va scrie singura dupa ce eu ii voi pune capat…Un risc asumat. Continuarea imi ramane doar mie. In mod cert exista, dar e irelevanta.

Mai sunt multe intrebari fara raspuns. De fapt, raspunsuri exista, poate la fel de irelevante. Sau poate doar dureroase, brutale, ca un pumn de pietris aruncat in fata. Asa ca ne amagim, ne mintim singuri, ne prefacem ca nu vedem, ne ferim privirile, uitam din cand in cand doar pentru a ni se aminti fara vreo avertizare meteo ca furtuna a rupt liniile de curent.

Azi am aflat ce e tristetea…”Tristete inseamna cand un om vine la altul si bea mult.” Superb si stangaci spus. As vrea sa pot inchide totul intr-un gest la fel de semnificativ.