E tarziu. In suflet si in gand. Ceva s-a schimbat. Sau e pe cale sa se schimbe. Nu in jur, in mine. Si nu vreau asta. Imi va fi dor de mine. Poate nu e tocmai o schimbare. Ma adaptez. Poate e doar temporar. Nu imi dau seama daca e o schimbare in bine. Aparentele asa ar indica. Dar ce va fi mai tarziu…cand nu mai e cale de intoarcere? Si iata ca ma tem. Ma tem sa ma schimb, ma tem ca nu are rost, ma tem ca voi renunta la ceva important din mine, ma tem ca nu va fi o schimbare in bine, ci un regres, ma tem ca voi uita lucruri importante pe care le-am invatat si care ma ajuta sa nu sufar. Dar nu am de ales. Deocamdata pare bine asa. Daca nu acum, probabil niciodata…Uneori ma tem ca voi ramane etern aici si ca ma voi obisnui cu traiul asta semi-mort, inconjurat de tacere. Obsesia pentru curatenie a devenit normalitate. Conversatiile sunt banale. Mi-am pierdut speranta ca imi voi mai gasi aripile…

Azi mi-e dor de mare. Cred ca ma duc pe plaja. N-am mai fost demult. Ce bine e…Daca ar fi asa cu toate lucrurile de care ne e dor. Sa te intinzi putin si sa ajungi la ceea ce iti doresti… E soare. Nu bate vantul. Aerul sta incremenit intr-o prospetime racoroasa. Dar soarele incalzeste. E ca o mica evadare. Nu trebuie sa dau socoteala nimanui. Nu trebuie sa spun nici macar un cuvant. Plec. Deocamdata restul nu conteaza. Pas elastic, apasat, imi simt pletele fluturand in urma…

Plaja e aproape pustie, nisipul e fin. Apa s-a facut putin mai rece decat era atunci cand am ajuns aici. E limpede. Pare rece cand intri, dar pe masura ce te obisnuiesti devine din ce in ce mai placuta. Simti cum spala,curata, purifica. Pasesc rar, urmarindu-mi unghiile de la picioare. Lumina arunca reflexe tremurande pe fundul marii. Nisipul imi rasfata talpile. Mangai incet moleculele de apa. Ma intind…fac pluta si marea ma leagana usor…Mainile atarna, plutesc haotic, vrand, parca, sa se desprinda… Ma las purtata de valurile line. Vad doar o bucata de cer si, din cand in cand, apa imi acopera toata fata. Inchid ochii ca sa ii protejez… Corpul e usor, nu ii mai simt apasarea. As vrea sa imi pot relaxa muschii gatului, dar ma tem ca m-as scufunda, m-as adanci in nepasarea acestei clipe… Trec nori firavi pe deasupra mea. As vrea sa stau o vesnicie aici, dar simt ca e momentul sa ma ridic. Cred ca a trecut cam jumatate de ora. Imi reiau indatorirea de biped, imi simt greutatea corpului, pozitia verticala ce da iluzia unei superioritati. Simt apa curgand…din par…pe piele…ochii se limpezesc. S-au dizolvat pietrele de pe sufletul meu, durerile s-au spalat. Parca as fi renascut. Un om nou si totusi, aceeasi. Vechiul eu! Intors din intunecata calatorie, pierdut in ambiguitatea unui prezent cu totul nou si necunoscut, confuz…pana acum! Nastere din durere, fara durere. Suflet curat, golit de trecut, lipsit de regrete.

Ma intorc pe mal purtand comoara propriului sine. In zapaceala asta de moment, zapaceala care pare sa mai tina o vreme, am regasit, in sfarsit, locul meu si felul meu de a fi. Prind de acum curaj. Sa fiu mai mult eu, sa fac regulile, sa traiesc…

[continuare…]