De cateva zile mă îngrop în lucruri mărunte.� Eu, o ignorantă, am început să mă preocup de ordine. Vreau să fac totul corect, aşa cum trebuie, atunci când trebuie. Nu înţeleg motivaţia acestei hotărâri. Nu am nici un scop. Dar aşa mi se pare normal să mă port. Nu mai discutăm despre ce a fost, nici despre ce va fi. Nu mai discutăm deloc. Dorm, în continuare, în mansardă. Mâncăm tăcuţi la aceeaşi masă. M-am apucat de facut curăţenie, dar mi se pare� inutil. Am început cu păianjenii din pod, dar până am ajuns în bucătărie pânzele s-au ţesut încă o dată. Şi totuşi, munca asta măruntă îmi dă senzaţia că am o ocupaţie. Mă face să nu mă simt în plus. Inutilitatea ei anuleaza inutilitatea mea. Creez iluzia unei necesităţi. Suntem doi străini încercând să uite că au depăşit limitele unei indiferenţe relaxate,� mascată de respect. Se nasc prăpăstii, se adâncesc distanţe. Nici un gest de apropiere nu este permis. Nici măcar dorit. Prelungim o situaţie încheiată, păstrând aparenţa unei normalităţi.

Acum spăl vase. Imi simt umerii grei. Mă dor…cei ce mi-au purtat aripile…au obosit. Şi simt tristeţea acelui om singur apropiindu-se, acoperindu-mi sufletul, înnegrind visele. Tace. Nu ştiu ce face, nu vreau să întorc capul, nu vreau să-l privesc. Am îngheţat pe dinăuntru. Se năruie munţi, se surpă zidurile sufletului meu. Şi-a întins mâna şi a atins locul în care se prindeau aripile mele de trup. Punctul acela dureros dintre umeri în care se prindeau visele mele. Locul în care s-a creat ruptura, în care port cicatricea unei rătăciri. O mână caldă…o alinare de o clipă. Mi-e dor de aripi. Zbor înalt, durere frântă…Mă dor zdrenţele sufletului meu…


[continuare…]