11 noiembrie. Data oarecum importanta. Un fel de aniversare. Au trecut exact 6 luni de cand ma speriasem eu de varsta de 20 de ani. Mai e si ziua lui Vic si vrea petrecere, dar asta nu prea are legatura cu blogul meu. Cel mult doar prin faptul ca asa mi-am inceput eu ziua. Tort, plecari si lista cu „invitatori”. Probabil ar fi trebuit sa scriu gandurile aceastea acum o luna, atunci cand am renuntat la sufixul „-teen years old…”, dar atunci eram prea zapacita, ocupata cu lumea care se invartea in jurul meu, ametita de prea mult soare. Nici acum nu stiu exact ce sa spun. Sunt prea multe si, poate, neinsemnate. M-am hotarat sa scriu pentru ca imi place cifra 11 (am o obsesie chiar), pentru ca azi e sambata (si iubesc sambata, m-am nascut sambata, lenevesc sambata, best day of the week, prietenii stiu de ce…). Nu. De fapt, doi prieteni buni m-au rugat sa scriu si mi-am propus sa o fac azi, ca e 11 si ca a trecut juma de an.

Ma uit la blogul vechi si imi dau seama ca temerile mele de atunci nu s-au adeverit. Am avut un noroc fantastic si lucrurile au mers asa cum mi-am dorit. Poate cineva acolo sus ma iubeste…sau cine stie?! Poate se implinesc visele altcuiva si, dintr-o intamplare, acele vise seamana  cu ale mele. In schimb, au aparut alte lucruri care imi dau dureri de cap. Noi sa fim sanatosi…o viata avem…!

A trecut jumatate de an. Nu foarte mult, dar s-au intamplat atatea… cat pentru o viata de om. Incep sa invat lucruri noi, sa descopar, sa ma bucur mai mult de ceea ce am. Trebuie sa multumesc omuletilor din jur pentru asta – cei pe care ii vad aproape in fiecare zi si cei pe care i-am vazut o singura data in tot acest timp, dar care au reusit sa-mi atinga sufletul.

Si pentru ca cererea publicului era sa scriu despre prima intepatura a acestui „20 de ani”… trebuie sa amintesc despre ziua in care am descoperit ca mi se refuza dreptul de a mai fi copil.Image  Superba zi de miercuri, toamna calda si aurie…copii in parc…un leagan. (Forgive me, Lord, but I have sinned!!) Da, recunosc! M-am dat in leagan!!!! Si pentru ca am 20 de ani si „60-70-80 de kile” se cheama ca l-am folosit in alte scopuri decat cele pentru care era construit. N-am primit amenda, dar nici la cursuri n-am mai ajuns in ziua respectiva. Eram prea ocupata scriind declaratii despre prietena mea (nah! ca te-am dat in gat!). Ce sa mai zic despre prietenii mei, ca mai am multi ca acela care ne-a sarit in ajutor? (in afara de „I love them all!Image„)…E clar! Am pornit toti pe drumul pierzaniei.Image
In rest, ma zbat asa intre maturitate si copilarie. Tata cumpara dulciuri pentru mine si Vic, apoi avem discutii existentiale despre cum eu nu mai sunt copil, ca frate-miu. Pana acum descoperisem ca, desi suntem captivi sinelui si descoperim lumea prin noi,  it’s really not about us! Acum invat ca sunt lucruri in oameni cu care putem trai…sau nu! Depinde de noi ce alegem. Partea cea mai grea e sa respectam alegerea facuta, sa o imbratisam pe deplin si sa suportam consecintele. Degeaba alegi daca te porti ca si cum n-ai fi facut-o. Da, se pare ca am crescut. Eu asa zic… De fapt, sunt batrana de multa vreme. Mai dau in mintea copiilor din cand in cand. Si lumea se mira de ce nu ma bucur, de ce nu ma entuziasmez…Ei bine, ma bucur, dar in sinea mea. Sunt o egoista din punctul asta de vedere. Tzapaa!!

Vine iarna in curand. Frig. Brrr…Ma duc sa cresc pestisori intr-un acvariu imaginar.Image