Am ajuns in centrul orasului. In stanga e o moschee. Simboluri amestecate, cu noi semnificatii, cu indemnuri si sfaturi pentru locuitorii micii insule. Mi-e greu sa-mi imaginez ca oamenii acestia fascinati de mare se inchina cerului. Religia lor e un amestec de tot ceea ce stiam si mostenisem de la parinti cu tot ce auzisem despre taramuri indepartate, e un fel de esenta a tuturor miturilor, credintelor si superstitiilor de pe intreg Pamantul. Oamenii s-au adunat pe dalele de piatra din fata cladirii si asculta zambind o poveste. Un calugar cu barba carunta si haine de un alb stins de vreme vorbeste despre o copila ce avea o piatra:
„Intr-o zi a vrut sa o ingroape, dar pamantul era prea tare si nu a primit nimic in adancul sau. Piatra s-a zgariat putin, dar inca nu se cunostea nimic”
Cuvintele sale se rostogolesc peste multime pana la mine. Ceva imi atrage atentia, un gand se naste, o amintire difuza. Asa ca ma opresc.
„Intr-o noapte a incercat sa o arda in foc…Si piatra a ars pana dimineata, dar nu a putut fi distrusa, nu avea decat o crapatura. ”
Povestea se topeste in murmurul multimii. E un fel de asteptare calma si senina in oamenii acestia adunati aici.
„Apoi a aruncat-o in mare…”
Nu aud restul, dar stiu continuarea. A fost furtuna. Piatra a ajuns la mal…
Sau poate mi se pare. Poate e alta poveste. Asa ca mai ascult, sa ma conving.
„Piatra se asprise si avea cicatrici adanci. Perfectiunea ei se pierduse definitiv. Si fata nu stia cum sa scape de ea.”
Da, innebuneam…Piatra aceea avea ceva obsedant, hipnotic. Ma fascina, ma simteam sufocata. Trebuia sa o arunc!
„Si, in cele din urma, s-a urcat in turnul acestei moschei si a aruncat-o in multime.”
Aici? Dar eu nu am fost niciodata aici. Nu poate fi vorba de mine. Sau…cine stie? Poate alt loc, alta moscheie. Sau poate amintirea mea e doar un vis. Si povestea e a altcuiva, de pe alta insula, din alte vremuri. Sau poate a tuturor, repetandu-se vesnic si inevitabil…
„Mai tarziu, fata a descoperit ca aceea era inima ei…si ca renuntase la sine…”
Hmm..nici chiar asa…poate doar o parte din sufletul meu…asa cum am pierdut acum aripile, o alta bucatica rupta din eul ciunt…Acum imi aduc aminte. Am invatat sa zbor dupa ce am scapat de piatra blestemata. Si aripile i-au luat locul si i-au sters amintirea.
Glasul povestitorului se inalta si aud clar fiecare cuvant. Ascult atenta, caci parca e spus pentru mine:
„Ceea ce nu stie ea…e ca piatra s-a sfaramat in mii de bucatele lovind dalele…Oamenii care ascultau in acea zi predica nu stiau de unde cazuse si au multumit cerului pentru semnul trimis. Au strans bucatile mai mari si le-au luat cu sine, in casele lor, in familiile lor, ca simbol al distrugerii ce poate fi infranta. Si pulberea acelei pietre speciale a ajuns pe hainele lor, s-a luat pe talpi, a fost carata in toata lumea…”
Povestea se stinge iar. Dar nu conteaza. Am ascultat ce trebuia sa aud. Inima mea e imprastiata in lucruri, in oameni, pe strazi, in frunzele copacilor, in fulgii timizi de noiembrie, in zambetele copiilor, in gandurile lor, pe mainile prafuite de jocuri, fiecare poarta o bucatica din mine. Si ii simt pe toti mai aproape, acum ca realizez aceasta.

Povestea nu are morala, lucru ce ma surprinde initial. Oamenii pleaca multumiti, zambind la fel de senin. A facut bine sau nu? Trebuia sa nu o arunce? Sa o pastreze pentru sine si sa se bucure de ea? Sa aiba grija de piatra frumoasa? Sau e mai bine asa? Impartita lumii necunoscute…
Si abia acum imi dau seama, vazand privirile multumite ale celor din jur. Raspunsul nu conteaza. De fapt, nu exista un singur raspuns. Fiecare face cum crede de cuviinta, si asa cum se poate impaca el cu sufletul sau si cu lumea. Nu exista bine sau rau aici. Exista doar imaginatie si incredere oarba…in sine, in viitor, in ceilalti.

Plec si eu. Ma desprind cu greu de locul acesta magic, in care am invatat ca lumea e frumoasa pentru ca ne-am amestecat sufletul cu ea. Si privesc pasii pierduti pe strazi ale unor oameni grabiti si necunoscuti…si stiu ca ei calca in picioare atomi desprinsi din sufletul meu…si acum nu e nimic care sa ma poata face mai fericita…

„Spune-mi, dacă te-aşŸ prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săƒruta talpa piciorului,
nu-i aşa cムai şŸchiopăƒta puţin, dupムaceea,
de teamă să nu-mi striveşŸti săƒrutul?…”


[continuare…]