You are currently browsing the monthly archive for noiembrie 2006.

11 noiembrie. Data oarecum importanta. Un fel de aniversare. Au trecut exact 6 luni de cand ma speriasem eu de varsta de 20 de ani. Mai e si ziua lui Vic si vrea petrecere, dar asta nu prea are legatura cu blogul meu. Cel mult doar prin faptul ca asa mi-am inceput eu ziua. Tort, plecari si lista cu „invitatori”. Probabil ar fi trebuit sa scriu gandurile aceastea acum o luna, atunci cand am renuntat la sufixul „-teen years old…”, dar atunci eram prea zapacita, ocupata cu lumea care se invartea in jurul meu, ametita de prea mult soare. Nici acum nu stiu exact ce sa spun. Sunt prea multe si, poate, neinsemnate. M-am hotarat sa scriu pentru ca imi place cifra 11 (am o obsesie chiar), pentru ca azi e sambata (si iubesc sambata, m-am nascut sambata, lenevesc sambata, best day of the week, prietenii stiu de ce…). Nu. De fapt, doi prieteni buni m-au rugat sa scriu si mi-am propus sa o fac azi, ca e 11 si ca a trecut juma de an.

Ma uit la blogul vechi si imi dau seama ca temerile mele de atunci nu s-au adeverit. Am avut un noroc fantastic si lucrurile au mers asa cum mi-am dorit. Poate cineva acolo sus ma iubeste…sau cine stie?! Poate se implinesc visele altcuiva si, dintr-o intamplare, acele vise seamana  cu ale mele. In schimb, au aparut alte lucruri care imi dau dureri de cap. Noi sa fim sanatosi…o viata avem…!

A trecut jumatate de an. Nu foarte mult, dar s-au intamplat atatea… cat pentru o viata de om. Incep sa invat lucruri noi, sa descopar, sa ma bucur mai mult de ceea ce am. Trebuie sa multumesc omuletilor din jur pentru asta – cei pe care ii vad aproape in fiecare zi si cei pe care i-am vazut o singura data in tot acest timp, dar care au reusit sa-mi atinga sufletul.

Si pentru ca cererea publicului era sa scriu despre prima intepatura a acestui „20 de ani”… trebuie sa amintesc despre ziua in care am descoperit ca mi se refuza dreptul de a mai fi copil.Image  Superba zi de miercuri, toamna calda si aurie…copii in parc…un leagan. (Forgive me, Lord, but I have sinned!!) Da, recunosc! M-am dat in leagan!!!! Si pentru ca am 20 de ani si „60-70-80 de kile” se cheama ca l-am folosit in alte scopuri decat cele pentru care era construit. N-am primit amenda, dar nici la cursuri n-am mai ajuns in ziua respectiva. Eram prea ocupata scriind declaratii despre prietena mea (nah! ca te-am dat in gat!). Ce sa mai zic despre prietenii mei, ca mai am multi ca acela care ne-a sarit in ajutor? (in afara de „I love them all!Image„)…E clar! Am pornit toti pe drumul pierzaniei.Image
In rest, ma zbat asa intre maturitate si copilarie. Tata cumpara dulciuri pentru mine si Vic, apoi avem discutii existentiale despre cum eu nu mai sunt copil, ca frate-miu. Pana acum descoperisem ca, desi suntem captivi sinelui si descoperim lumea prin noi,  it’s really not about us! Acum invat ca sunt lucruri in oameni cu care putem trai…sau nu! Depinde de noi ce alegem. Partea cea mai grea e sa respectam alegerea facuta, sa o imbratisam pe deplin si sa suportam consecintele. Degeaba alegi daca te porti ca si cum n-ai fi facut-o. Da, se pare ca am crescut. Eu asa zic… De fapt, sunt batrana de multa vreme. Mai dau in mintea copiilor din cand in cand. Si lumea se mira de ce nu ma bucur, de ce nu ma entuziasmez…Ei bine, ma bucur, dar in sinea mea. Sunt o egoista din punctul asta de vedere. Tzapaa!!

Vine iarna in curand. Frig. Brrr…Ma duc sa cresc pestisori intr-un acvariu imaginar.Image

Am ajuns in centrul orasului. In stanga e o moschee. Simboluri amestecate, cu noi semnificatii, cu indemnuri si sfaturi pentru locuitorii micii insule. Mi-e greu sa-mi imaginez ca oamenii acestia fascinati de mare se inchina cerului. Religia lor e un amestec de tot ceea ce stiam si mostenisem de la parinti cu tot ce auzisem despre taramuri indepartate, e un fel de esenta a tuturor miturilor, credintelor si superstitiilor de pe intreg Pamantul. Oamenii s-au adunat pe dalele de piatra din fata cladirii si asculta zambind o poveste. Un calugar cu barba carunta si haine de un alb stins de vreme vorbeste despre o copila ce avea o piatra:
„Intr-o zi a vrut sa o ingroape, dar pamantul era prea tare si nu a primit nimic in adancul sau. Piatra s-a zgariat putin, dar inca nu se cunostea nimic”
Cuvintele sale se rostogolesc peste multime pana la mine. Ceva imi atrage atentia, un gand se naste, o amintire difuza. Asa ca ma opresc.
„Intr-o noapte a incercat sa o arda in foc…Si piatra a ars pana dimineata, dar nu a putut fi distrusa, nu avea decat o crapatura. ”
Povestea se topeste in murmurul multimii. E un fel de asteptare calma si senina in oamenii acestia adunati aici.
„Apoi a aruncat-o in mare…”
Nu aud restul, dar stiu continuarea. A fost furtuna. Piatra a ajuns la mal…
Sau poate mi se pare. Poate e alta poveste. Asa ca mai ascult, sa ma conving.
„Piatra se asprise si avea cicatrici adanci. Perfectiunea ei se pierduse definitiv. Si fata nu stia cum sa scape de ea.”
Da, innebuneam…Piatra aceea avea ceva obsedant, hipnotic. Ma fascina, ma simteam sufocata. Trebuia sa o arunc!
„Si, in cele din urma, s-a urcat in turnul acestei moschei si a aruncat-o in multime.”
Aici? Dar eu nu am fost niciodata aici. Nu poate fi vorba de mine. Sau…cine stie? Poate alt loc, alta moscheie. Sau poate amintirea mea e doar un vis. Si povestea e a altcuiva, de pe alta insula, din alte vremuri. Sau poate a tuturor, repetandu-se vesnic si inevitabil…
„Mai tarziu, fata a descoperit ca aceea era inima ei…si ca renuntase la sine…”
Hmm..nici chiar asa…poate doar o parte din sufletul meu…asa cum am pierdut acum aripile, o alta bucatica rupta din eul ciunt…Acum imi aduc aminte. Am invatat sa zbor dupa ce am scapat de piatra blestemata. Si aripile i-au luat locul si i-au sters amintirea.
Glasul povestitorului se inalta si aud clar fiecare cuvant. Ascult atenta, caci parca e spus pentru mine:
„Ceea ce nu stie ea…e ca piatra s-a sfaramat in mii de bucatele lovind dalele…Oamenii care ascultau in acea zi predica nu stiau de unde cazuse si au multumit cerului pentru semnul trimis. Au strans bucatile mai mari si le-au luat cu sine, in casele lor, in familiile lor, ca simbol al distrugerii ce poate fi infranta. Si pulberea acelei pietre speciale a ajuns pe hainele lor, s-a luat pe talpi, a fost carata in toata lumea…”
Povestea se stinge iar. Dar nu conteaza. Am ascultat ce trebuia sa aud. Inima mea e imprastiata in lucruri, in oameni, pe strazi, in frunzele copacilor, in fulgii timizi de noiembrie, in zambetele copiilor, in gandurile lor, pe mainile prafuite de jocuri, fiecare poarta o bucatica din mine. Si ii simt pe toti mai aproape, acum ca realizez aceasta.

Povestea nu are morala, lucru ce ma surprinde initial. Oamenii pleaca multumiti, zambind la fel de senin. A facut bine sau nu? Trebuia sa nu o arunce? Sa o pastreze pentru sine si sa se bucure de ea? Sa aiba grija de piatra frumoasa? Sau e mai bine asa? Impartita lumii necunoscute…
Si abia acum imi dau seama, vazand privirile multumite ale celor din jur. Raspunsul nu conteaza. De fapt, nu exista un singur raspuns. Fiecare face cum crede de cuviinta, si asa cum se poate impaca el cu sufletul sau si cu lumea. Nu exista bine sau rau aici. Exista doar imaginatie si incredere oarba…in sine, in viitor, in ceilalti.

Plec si eu. Ma desprind cu greu de locul acesta magic, in care am invatat ca lumea e frumoasa pentru ca ne-am amestecat sufletul cu ea. Si privesc pasii pierduti pe strazi ale unor oameni grabiti si necunoscuti…si stiu ca ei calca in picioare atomi desprinsi din sufletul meu…si acum nu e nimic care sa ma poata face mai fericita…

„Spune-mi, dacă te-aşŸ prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săƒruta talpa piciorului,
nu-i aşa cムai şŸchiopăƒta puţin, dupムaceea,
de teamă să nu-mi striveşŸti săƒrutul?…”


[continuare…]

BookFrenzy

Details

O pata gri intr-un ocean de culoare.

noiembrie 2006
L M M J V S D
« oct.   dec. »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Archive