Ratacesc de ore. Am intarziat, dar nu-mi pasa. E lung drumul inapoi atunci cand nu vrei sa ajungi. Si e toamna calda. Nu stiu cand a venit. Parca dintr-o data ne-a cotropit sufletele. Copaci cu trunchi negru si frunze galbene. Miroase a viata inchisa in frunze cerate. Inca nu s-au uscat. S-au desprins asa, frematand, pulsand… seva le-a ramas intacta in nervuri si se evapora usor in atmosfera stravezie. Ma plimb incet, imi tarai pasii prin mormanele de frunze imprastiate. Din copaci curg usor randuri, randuri de enigme aurii. Am cautat peste tot ceva care sa semene cu mangaierea aripilor mele. N-am gasit nici in atingerea rece a frunzelor obosite de vant si de soare, nici in parfumul lor amarui. Pentru o clipa m-a pacalit un tradafir catifelat care si-a lasat petalele aromate in mainile mele. Dar lipsea viata, vraja s-a stins.

E atata veselie in jur. Betie de culori…As vrea sa impart totul cu cei ce n-au, cu cei grabiti, cu cei prea ocupati sa poata vedea minunea, cu cei ce amarasc pamantul pe care calca. Dar nu pot, nu pentru ca nu as vrea, ci pentru ca n-as mai trai atata bucurie alaturi de ei. Daca as sta langa omul ce m-a primit, m-as gandi la durerea sa, la tot ce a distrus cu buna stiinta. Si as rata fericirea din sufletul meu. Asa ca aman sa ajung iar in casa lui. Mai bine ma gandesc la povesti si la soare auriu, de toamna calduta. Dupa atata timp am regasit puterea de a rade iar, fara teama, fara motiv, fara regret. As vrea sa impart minunea asta mica nu cu el , ci cu marinarul pierdut pe malul marii. Sa-i desprind lin frunzele cazute in parul sau intunecat si sa rad cu ochi de copil. Caci el stie sa se bucure de toate maruntisurile. Numai ca sufletul sau e la sirene acum, iar povestile soptite cu o seara in urma si-au secat izvorul.


[continuare…]