[…]

…as vrea sa-mi urlu durerea in scorbura unui copac. Sa-mi soptesc acolo tristetile si dezamagirile. Sa acopar totul cu pamant si iarba. Sa trec mai departe, sa uit…Sa fiu eu, cea care stie sa cantareasca totul drept si sa viseze cu picioarele pe pamant. Nici sa zbor nu mai stiu. Mi-e sufletul greu. Nu-l mai pot ridica spre cer. Mi-e dor de aripi pufoase. Mi-e dor sa cred in oameni cu idealuri care isi tin promisiunile nerostite pana la capat. Stiu ca inca exista. I-am intalnit candva. Dar nu mai puteam crede in lucrurile frumoase pe care le povesteau ei. Imi dau seama ca si pe atunci aveam sufletul ciuntit si stramb, dar nu stiam asta. Aveam, insa, aripile sa-mi dea inaltime si drum drept. Verticalitate…

Acum car un suflet impietrit si-l duc spre casa unui om mort. E uimitor cum mintea se adapteaza, se pliaza dupa asperitatile vietii. Isi inchide calea spre principii si orgolii. Accepta inacceptabilul doar ca sa poata trai. Sa poata merge mai departe spre ceea ce era candva. Nu l-am iertat. Nici nu poti ierta asa ceva. Nici nu ai ce sa ierti. In fond, nu ma priveste, e alegerea si durerea lui. Si totusi, dincolo de toate ramane dezamagirea si increderea pierduta. Increderea oarba. In el si in altii ce vor urma. Esecul lui poate fi al oricui. Greseala iremediabila, infinit repetabila. Spune-mi ca nu-i asa!

[continuare…]