[…]

Zori racoroase…Frig, chiar. Am uitat unde sunt. Deschid ochii putin si zaresc printre gene fata tanarului marinar pe care-l intalnisem pe plaja pe cand abia sosisem aici. Zambeste. Rasarit neinceput, lumina strecurata. Zambeste altfel acum. Nu amar, chiar dulce… Nu mie. Altcuiva. Un zambet discret, in coltul gurii. Pleoapele usor stranse, ochii stralucind intre cutele marunte ale pielii. Riduri de expresie, adancite de valurile sarate ale marii, nascute din atatea astfel de zambete. Parca a descoperit o comoara si nu stie ce sa creada. Ceva nou si nebanuit. Ceva ce ar putea fi sublim, ceva ce ar putea fi al lui. Nu stie cum sa reactioneze. Deocamdata sta si asteapta fascinat. Si am impresia ca as putea sa privesc o vesnicie zambetul acela care nu e pentru mine, care nu va fi niciodata pentru mine.

…am dormit pe genunchii lui. Incep sa-mi amintesc…cum am fugit de acasa plangand pentru biata sirena, cum mi-am zgariat mana intr-o scoica, cum l-am gasit stand pe aceeasi stanca unde il lasasem, cum l-am rugat sa-mi spuna o poveste…Si mi-a spus…despre mare, despre o fata pe care o iubise, despre parinti, despre timp…si parca exista perfectiune pe lumea asta…o lume perfecta in care traise candva, o lume la care multi viseaza, frumoasa doar pentru ca o povestea el frumos, in fond banala si lipsita de gust. Dar perfecta pentru ca asa si-o aducea el aminte.

Acum imi zambeste. Altfel. Zambet larg, senin.
„Mai dormi!”
Da. As mai dormi. Oricum nu am ce face. Nu am la ce sa ma intorc. Dar nu pot. Se invalmasesc toate. Povesti, linii, puncte…As vrea sa-i spun – celui pierdut, celui uitat – ca nu e vina lui, ca nu avea de ales, ca trebuia sa traisca. Sirena si-a jertfit viata din adancuri pentru el si echipajul sau. Iar el e acum ceea ce si-a dorit: sa faca parte din lumea lor. Si e, dar a fost nevoie de moarte pentru ca el sa renasca. Si acum are sangele lor in vene si gustul lor pe buze. As vrea sa alerg si sa-i spun asta, dar imi dau seama ca si el stie. Poate s-a amagit uneori cu gandul acesta, poate ca asta l-a facut sa accepte. Imi dau seama totusi ca au fost si momente crunte, in care a realizat palpabil si dureros crima savarsita. Si mi-l imaginez chircit, strans, naucit de durere…dorind sa moara, sa uite, sa dea totul inapoi, sa inece lumea ca sa traisca toti in adancuri, sa nu mai fie pamant, sirene, amintiri…Si mi se face mila de omul abandonat, de cel caruia i se facuse mila de mine candva, de cel care nu a pus intrebari si nu a judecat atunci cand a primit in casa lui un inger cazut…

„Bittersweet, that is the taste of your flesh…”
„Bittersweet, that is the sound of your song…”
„Bittersweet, that is the touch of your lips…”

[continuare…]