[…]

M-am intors acasa. Ma simt distrusa, terminata. Le-am pierdut. Pentru totdeauna. Rupte din mine, sfasiate…aripile mele… Incercam sa nu plang, sa-mi ascund nelinistea, dar nu reuseam decat sa ma agit fara rost prin casa.
„Ce ai patit?” Ma priveste cu ochi cuminti si sinceri, ingrijorati si protectori in acelasi timp. Simt ca lacrimile se aduna incet. Eu nu plang decat foarte rar, atunci cand sunt nervoasa…iar atunci plang pentru toate durerile ce s-au adunat. Si acum as vrea sa ma certe, sa tipe, sa ma faca sa plang in hohote…ca sa scap…ca sa-mi jelesc in voie aripile pierdute si sa nu fiu nevoita sa dau vreo explicatie. Si el nu stie cum sa ma impace…
„Nimic…” Mint. Inca nu reusesc sa-i spun. Nu pot. Ce-ar putea intelege el?
„Iar ai fost pe plaja…” Acum citesc mila si dezamagire…si nu credeam ca asta m-ar putea durea. De ce-mi pasa de ce crede? Si atunci…ma hotarasc sa-i spun. Si deschid gura, fara sa stiu ce cuvinte vor iesi.
„Spune-mi…cum le-ai pierdut? Si cum… de ai putut trai mai departe… fara ele?”
„Cine? Despre ce vorbesti?”
Tremur. Ma tem ca se va supara crunt, ca ma va alunga. Si abia acum imi dau seama. Ca nu mai am aripi, ca omul acesta strain, dintr-un oras necunoscut, care mi-a aratat putina mila si intelegere…e tot ce am. Pentru ca m-am rupt de trecut, iar viitorul e mai incert ca nicicand. Dar acum e prea tarziu. Nu ma pot opri. Desi risc sa pierd tot ce a mai ramas.
„Sirenele…De ce ai renuntat la ele?”
Intuneric. Bezna. Tacere. Durere ingropata adanc. Ce-am facut?! Dupa o vreme incepe sa vorbeasca rar, fara sa ma priveasca.
„Nu eu am renuntat la ele…Ele m-au alungat…” Incep sa prind curaj.
„De ce?”
„Pentru ca stiam prea multe.”
„Ce anume?”
„Pai, de exemplu…stiam ca au carnea dulce-amaruie…”
„Poftim?!” Ii arde de poezie? Glumeste? Ce tot zice? O presimtire sumbra mi s-a infipt ca o gheara in suflet.
„Da…eram pe mare de cateva saptamani. Fusese furtuna, ratacisem calea…Pe atunci habar n-aveam cat de mult. Pana in ziua aceea traiam cu impresia ca aproape fac parte din lumea lor. Nu se fereau sa mi se arate, apareau mereu pe langa vas, inotam impreuna cu ea… Dar dupa furtuna – pustiu! Priveam apa albastra si rece, clara. Parca nu traia nimic in valurile acelea, decat moartea ne pandea din adancuri. Nu mai aveam provizii. Marinarii agonizau pe punte. Viata noastra depindea de hrana pe care marea refuza sa ne-o ofere. Pana intr-o seara…cand a aparut…”
S-a oprit. Nuuuuuu! Cum il fac sa-si continue povestea? Dar nu e nevoie sa zic nimic. Firul se innoada, se rasuceste, invaluie totul.
„Oamenii mei au crezut ca e vreun peste imens. Asa ca au vanat! Cu ultimele puteri, cu ultima frantura de viata ramasa in ei…au ucis!” Strange din pumni. Cred ca si-a infipt unghiile in carne. „Apoi si-au dat seama. Parca aud si acum linistea de mormant care s-a lasat. Nu stiau ce sa creada, ce sa faca. In fata lor zacea o minune moarta. Nu era doar o fiinta ucisa fara mila. Era un vis destramat, distrus in modul cel mai josnic.”
„Si?…” intreb eu cu teama…
„Au decis ca tot ce a fost rau s-a facut deja. Si ca e singura lor sansa de supravietuire.”
Tace. Nu-mi vine sa cred. Mi-e greu sa imi imaginez asa ceva. Cata cruzime!!! Mi-e sila de tot si de toate.
„Si tu?…”
„Eu? Stiu ca nu poti intelege, ca ti se pare groaznic. Chiar e! Dar atunci…era o situatie fara iesire. Sunt lucruri cu care poti trai, te poti obisnui cu ideea, poti accepta…sau nu! Si am ales sa accept, sa traiesc asa, cu sufletul ciuntit de propria-mi nesabuinta.”
Tac. Nu mai vreau sa stiu. Mi se pare monstruos. Omul asta … nu poti avea incredere in el! Si-a tradat ce avea mai scump, a distrus tot ce era mai frumos in viata lui ca sa traiasca existenta asta plicticoasa si fara orizont.
„Macar spune-mi…era chiar ea?”
„Crezi ca stiu? Crezi ca am avut curaj? Sa privesc? Sa aflu? Dar asta nu conteaza. Daca ar fi fost ea sau vreo sora…pacatul e la fel de mare si de neiertat. Greseala e ireparabila. Atat fata de ea, cat si fata de cei ce-i seamana.”
Vreau sa fug. Imi e rau. Nu pot ramane aici, in aceeasi casa cu acest om. Parea bland, dar nu banuiam ce se ascunde in sufletul lui. Mi-e frica. Vreau aripi, vreau sa plec, vreau zbor. Acolo sus nu sunt nici sirene, nici oameni doborati de soarta, nici moarte, nici teama. E doar cer albastru si pur.

[continuare…]