[…]

Stau pe dig, la malul marii. S-a lasat incet seara peste tristetea mea. Am amortit pe stanca rece, dar nu simt decat briza usoara. Imi mangaie pletele adormite. Am vrut sa vad… Am vrut sa aflu. Am vrut sa stiu daca simt…daca aripile sunt acel ceva demult pierdut si regasit, parte din mine…siamezi pe veci… Asa ca am fugit de acasa si m-am dus iar in piata aglomerata. Si am cautat printre toate tarabele, pe toate drumurile, printre oameni grabiti si copii galagiosi, printre negustori mustaciosi si legume proaspete, prin aburii sufocanti, peste tot… N-am mai gasit…

Stau acum si ma intreb daca n-a fost decat un vis, daca mi s-a parut. Poate doar am vrut sa le vad si mintea mea si le-a imaginat stand acolo, atarnate in piata murdara. Poate ca nici nu le-am avut vreodata si le-am visat cand eram copila…si mintea mea confunda amintirea cu visul uitat. In orice caz, nu le-am mai gasit…nu sunt acolo si nu stiu unde sa le mai caut. Poate le-a luat cineva si se bucura acum de binecuvantarea cerurilor. Macar de ar putea, de ar fi cineva care merita…ca sa fie pomana pe deplin…

Privesc in sus, pescarusi rataciti de vant. Sau cine stie…fiinta imaginata, mister stramb, nedeslusit…poate altcineva cu aripile mele pe umeri…sau poate chiar eu, un alt eu izvorat din mine, purtat de aripile siameze. Si eul ciunt, stand singur pe stanca, viseaza ca zboara alaturi de celalalt, ca simte atingerea moale si catifelata a fulgilor zburiliti de vant, ca se poate adanci in imbratisarea lor pufoasa. Si acum stiu…o simt mai acut ca niciodata…ca aripile sunt ale mele si eu apartin lor.

Intr-un tarziu observ. Marinarul pierdut cu ceva timp in urma pe plaja, e si el pe stanci, putin mai in fata. Priveste marea. Ii pot vedea din profil zambetul de amara victorie si-i pot ghici sclipirile din ochi. Isi asteapta sirenele sau poate doar stie ca ele sunt acolo. Si asta ii e suficient. E tarziu si realizez ca ar fi trebuit sa ma intorc acasa. Doar nu am voie sa stau seara pe malul marii… Abia acum simt apasarea timpului scurs si vina ce o port in suflet. Am promis asta. Mai mult mie decat lui, fara cuvinte, fara a fi constransa. Trebuie sa ma intorc acasa. Iar. Deocamdata am evadat. Pentru scurt timp.


[continuare…]