A mai trecut o zi…pe nesimtite. M-am obisnuit cu orasul necunoscut, am hranit porumbeii…Azi nu m-am mai apropiat de mare, dar o simt urland dincolo de ziduri. Am rupt taceri prafuite si, totusi, nu simt ca as fi ranit sau destramat ceva. Ma simt bine in patul din mansarda. De acum e al meu. Am un coltisor in lumea asta. E seara si nu vreau sa dorm. Nu imi e somn. Sa-i spun fericire, e prea mult…dar in mod cert nu sunt nefericita…

Usa se deschide iar, pe nebanuite. Zambesc. Ce o mai fi acum? A inceput sa nu ma mai mire nimic.
„Vino sa-ti arat ceva!”
Hmm…sper sa merite!
Pasi somnorosi pe podele. Se pare ca nu sunt chiar atat de odihnita. Semintuneric. Miros sarat de briza. Un geam deschis? Nu…un balcon intreg…masuta cu ceai cald…doua scaune. (Pentru cine era al doilea inainte sa apar eu pe aici?Pfaai, gand nebun si inutil…) Visez? Ma frec la ochi ca un copil, e prea frumos aici. Nu stiam ca se vede marea…si e luna plina…si noapte adanca.
„In nopti ca acestea ies sirenele din mare”
„Vreau sa le vad!! Du-ma acolo!”
Rade, parca sa-mi faca in ciuda…Parca imi spune „Esti copil, tu nu stii…” Si chiar nu stiu. Si asta ma intriga cel mai mult.
„Chiar daca ar veni, tot n-ar dori sa ma vada…”
Stiu ca gandul asta nu era pentru mine, nu trebuia sa-l aud. Poate ca omul acesta vorbeste singur de obicei. Sau poate ca deja s-a obisnuit cu mine si ii e indiferent ce aud. Sau poate ca era pentru mine! Un glas timid isi cauta cuvintele…
„Ai simtit vreodata ca ti-ai gasit gasit un frate siamez demult pierdut?”
„Poftim?!” Bun, inca ma mai poate uimi cu ceva…
„Cineva care …”
Pauza apasatoare. Curiozitate erodanta.
„Care ce?”
„…care imparte cu tine o parte din trup, sau din suflet…Cineva necunoscut, regasit pe neasteptate intr-un gest. Secunda aceea in care simti ca ti-ai intalnit fratele pierdut, de care nici macar nu-ti mai poti aduce aminte, dar care a trait prin tine si in tine pana atunci. Pana cand ai aflat din nou cum e sa imparti ceea ce credeai ca e al tau…”
Ma uit nedumerita. Nu inteleg.
„Tu chiar ai simtit asta?!”
„Da…o singura data…o sirena esuata pe plaja…Am vrut sa o arunc in mare si am luat-o in brate. Si pentru o clipa doar…eu nu am mai fost al meu…Respiram, traiam pentru altcineva, pentru altceva. Crescuse parca din mine fiinta aceea necunoscuta. O priveam si simteam ca sunt eu…Nu, nu pot explica…daca n-ai simtit asta nu are sens. Parca imparteam cu ea totul, insasi fiinta mea, inima, sufletul, viata de pana atunci si tot ce ar fi urmat…”
Oftez. Nu stiu daca am simtit asa ceva. Oare aripile se pun la socoteala?
„Si cum ai putut sa renunti la asa ceva? Sa te rupi?”
„La fel de usor cum gasesti asa ceva…”
Iar nu ma prind. I se pare usor sa gasesti un lucru atat de minunat?! Stie ca nu inteleg. Mi-e ciuda. Ma simt pierduta in povestile lui spuse pe jumatate. I-as povesti despre aripi, dar parca nu sunt la fel de importante. Cel putin nu pentru el. L-as mai intreba ce s-a mai intamplat, dar ma tem sa nu-l supar cu insistenta mea. Ma simt ca o mana pe care s-a asezat un fluture. Mi-e frica sa fac o miscare ce l-ar putea speria, dar muschii, tendoanele, nervii pulseaza crispat si imperceptibil in lupta cu sinele, cu dorinta de a prinde, de a apuca, de a robi.

[continuare…]