[…]

„Cat de mult iubesti marea?”
Zambeste. De parca nu as putea intelege.
„Cum sa-ti explic…Daca vei dori vreodata sa imi spui ceva, sopteste-o intr-o scoica si arunc-o in mare. Sigur va ajunge la mine!”
Simt ca mi s-a lungit fata si mi-au cascat ochii…Rade.
„Da, nu e vorba ca iubesc miliarde de metri cubi de apa. E simplul fapt ca…in fata marii…sunt doar eu…cu mine insumi. Si privesc in sufletul meu, fara jena, fara amagiri. E o alta lume. Din care nu voi face niciodata parte…doar tind catre ea…Si ea e parte din mine…Asta-i durerea…”
S-a incruntat. Am rascolit furtuni nebanuite cu intrebarea aceea.
Si soptesc, ca pentru mine…
„Am vazut un marinar in port. Cred ca iubea marea la fel de mult…”
A tresarit sau mi s-a parut? Glas resemnat, topit de ploi, amestecat cu zambet amar.
„Sirenele! Sirenele nu sunt frumoase in adevaratul sens al cuvantului, sunt doar fascinante. Au pielea aurie in razele soarelui si aramie in asfintit. Sub razele lunii devine alba, aproape stravezie…parca zaresti prin ea intunecimea adancurilor mangaiate de lumina rece. Frumusetea nu isi are rostul aici. Capata alt sens. E doar intuneric si fascinatie…si sclipirea unei alte lumi…”
As putea sa-l intreb de unde stie atatea…de ce e atat de sigur de ceea ce spune. Dar mi-e frica sa mai intreb…sa continuu ar fi inuman. Deja am intrat fara voie intr-o bucatica de suflet. Si singura explicatie pentru indiscretia permisa e ca…omul acesta e singur, ingrozitor de singur. Si viata lui a fost prea plina pentru cat de banala e acum. Si parca incep sa simt ceva din fascinatia de care vorbea. Un fel de curiozitate, de atractie spre vid…Lumea mea e zborul. Mi-am gasit adancurile cerului aici si m-am pierdut in stralucirea marii. Toti purtam povara unei alte lumi…

[continuare…]