[…]

Azi m-am strecurat din casa fara sa ma vada nimeni. Stau in centrul orasului, pe marginea de piatra a fantanii arteziene. Porumbeii ciugulesc grabiti firmituri. Un copilas isi imparte colacelul proaspat si pufos cu ei. Musc dintr-o para si imi legan picioarele. Ma simt copil. Ma uit la oameni, la cladiri, la cerculetele din apa limpede. Mi-e dor de vara si de vacanta. Frumos cuvant. Aproape uitasem ca exista. S-a intamplat demult. Si parca ii iubesc pe toti. Imi vine sa imbratisez tot pamantul pentru ca o data cu el voi imbratisa si oamenii care il calca in picioare. Si incolteste un gand ciudat…Numai eu am aripi? De ce doar eu? Poate au si ceilalti…Si as vrea sa-i opresc pe fiecare din drumul grabit. Sa spun: „Scuza-ma ca te intrerup, dar unde ti-ai lasat aripile?” Prin ce colt de suflet? In inima cui? La tine acasa? Sau poate pe un varf de munte…intr-o pestera? Pe malul marii? Cui le-ai dat de pomana? Cine le-a primit? A avut grija de ele? Mai zbori din cand in cand?

Si zambesc…parca sunt mai frumosi oamenii atunci cand te gandesti ca au aripile ascunse cine stie unde…

[continuare…]