[…]

…ai simtit vreodata ca tocmai acel lucru care iti da viata si iti hraneste sufletul ascunde in el profunzimea mortii? E ca marea in asfintit…calda, calma, densa…Ti-e sila de verdele intunecat si tulbure, te temi de pietrele de pe fund, te sperie algele. Si totusi, nu te opresti..continui sa mergi privind spre fund. Te invaluie mai aproape, mai strans, mai adanc…Fascinant, hipnotic, apa care ti-a dat viata te cheama inapoi…Si vrei sa cauti inceputul, caci ai descoperit sfarsitul si drumul catre el. Si iti simti mormantul sub nisipul acoperit de alge moi. Incet, incet, nu ti se mai pare groaznica apa…te obisnuiesti…o accepti. Si te abtii cu greu sa nu te scufunzi, sa nu cauti culcus lichid si etern, sa te ghemuiesti cautandu-ti sinele. Sarman amfibian ce ai uitat sa respiri sub apa…Fugi! Ascunde-te! Nu e locul tau aici. Nu a sosit inca momentul…

„Am fost azi in port.” O tresarire. Poate pentru ca am rupt o tacere adanca, poate pentru ca am intrerupt ritmul sinistru al cutitului tocand legume. Da, cina. Prima mea zi aici se incheie. La fel de neobisnuit.
„Nu te-am vazut acolo.” Deci si el…
Ce cauta acolo? Lucreaza acolo? N-am dreptul sa pun intrebari. Risc sa fiu si eu intrebata…Oftez. Aripile…unde-mi sunt aripile?
„Am facut baie in mare.”
Se opreste si ma fixeaza. Citesc mila in ochii lui, intelegere parca. Stie? Ce stie?
„Ma bucur ca te-ai intors!”
Imi tremura mana. Incerc sa maschez emotia, dar imi simt ochii mari, uimiti. De ce s-ar bucura? De unde stie ca nu voiam sa ma intorc? Din ce motiv crede el ca nu m-as mai fi intors? Sau poate erau doar niste vorbe simple…poate incerca sa fie dragut cu un strain ratacit.

In rest tacere…bors de peste, zgomot de linguri. Parca am vorbit prea mult pentru o seara, pentru doi straini apasati de trecut, infruntand o situatie mai mult decat ciudata…Cateva cuvinte, un efort prea mare de a crea o legatura. Destul pentru azi. Maine plec. E prea aiurea. Ma duc sa-mi iau aripile!

[continuare…]