Paianjeni invizibili isi tes panza in orasul prafuit. Linii se strang, ne unesc, ne despart, ne captiveaza. Ascunde-ti ochii in umbra unui stalp si viseaza! Nori pufosi, copii plini de zambet, pisici timide…Se lasa seara. Ma ustura talpile de atata umblet. Mi-am pierdut cararea. Ma opresc in fata unei case si ma asez pe prag. Nu am unde ramane peste noapte. As putea sta aici asteptand sa imbatranesc si sa devin piatra sau pulbere.

Si iata minunea. O usa se deschide…un om ma primeste in casa. Intru timida, caci nu am nici un drept, nici o vointa. Raman la usa, sa dorm cu capul pe prag…nu pot intra mai mult. Omul nu accepta atat de usor strainii, mai ales cei care seamana cu ingerii cazuti. Si-l inteleg si nu-l condamn. Ii multumesc tacut si-l las sa-si continue existenta nestingherit.

Pentru prima oara am ragaz pentru mine si gandurile mele. Sa facem ordine, sa facem planuri de viitor. Trebuie sa-mi gasesc aripile…maine le caut! As vrea sa pot plange, sa-i pot spune ceva, un cuvant. Dar cum sa explici cuiva ca ai cazut din cer si ti-ai pierdut aripile?! Cum ar putea crede asa ceva? Cum ar putea intelege? M-ar mai lasa sa dorm pe pragul casei sale?

Adorm…somn dureros, pe scandura rece…maine imi caut aripile…

[continuare…]