Soare orbitor, cer si placi calde. Singura pe platoul de piatra, altar nedrept unde mi-am jertfit aripile mele…Pornesc la drum, drum greu si marunt caci am uitat sa merg si am uitat cat de greu se fac pasii pe pamant. Masor timpul in pasi si dale de piatra. Marginea cerului nu se mai apropie de mine, campul suspendat in aer nu se mai termina. Ma dor talpile si vreau sa ma asez, dar nu am unde si nu are rost. Nu imi poate fi mai bine.

Intre pietre, cate un fir de iarba si-a gasit culcus. Acolo pamantul e fin, granulat si moale. Intr-o crapatura abia mi-ar incapea degetul mare de la piciorul stang. As putea sa incerc…sa caut racoarea din care iarba isi trage seva. Gandul unei clipe de alinare pentru picioarele mele obosite mi s-a infipt in creier. Dar nu pot!…nu pot distruge viata unei biete plante din atata egoism. In fond, e doar o fiinta ratacita ca si mine, pierduta dintre ai ei, care si-a ros aici un loc in univers. Cine sunt eu sa-i stric fericirea prafuita?

Deci trec mai departe, uitand fascinatia unei clipe. Nu mai privesc nici pietre, nici plante, nici cer, nici picioare, nici maini, nici aripi. Doar marginea zimtata a platoului circular…poate singura mea sansa de supravietuire.

Merg, merg in nestire, am uitat de mine…

[continuare…]