Intr-o zi am incercat sa ingrop o piatra in asfalt. Era o piatra ovala… mare cam atat cat sa incapa in palma.  Am scrijelit asfaltul negru, am apasat, am izbit. Piatra n-a intrat. S-a zgariat putin, a sarit niste praf…si cam atat. Am incercat apoi sa o ard in foc. Am aruncat-o in cuptor, am ars-o o zi si o noapte…Dimineata era tot intreaga…avea doar o crapatura la un capat. Asa ca am aruncat-o in mare… In sfarsit, scapasem de ea!

Numai ca intr-o noapte a fost furtuna, furtuna dezlantuita, care a rascolit adancurile marii. A doua zi, cand ma plimbam pe plaja, am regasit-o adusa de un val, acoperita de alge, amestecata cu scoicile. Crapatura se estompase si semana acum a cicatrice veche. In schimb, piatra era mai aspra, macinata de nisipurile reci.

Simteam ca innebunesc!!! Piatra ovala ma obseda. Furioasa am luat-o si m-am urcat in turnul unei moschei. Jos, in piata, erau adunati multi oameni care asteptau ceva. Am aruncat-o in multime…Nu stiu cine a prins-o, nu stiu pe cine a lovit cazand…Oricum, de atunci n-am mai vazut-o…

Intr-un tarziu (foarte tarziu, prea tarziu) mi-am dat seama ca nu era o piatra. Era inima mea… Acum o caut. O are cineva?