Astazi am spart sticla de sampanie de marginea cheiului si mi-am inecat toate corabiile. Cu velele sfasiate, cu paramele rupte si catargele sfaramate marea le-a inghitit lacoma si nepasatoare. Marinarii au ars ultimele scanduri cu pocnete de vreascuri si rasete zgomotoase, invaluite in aburi de rom. Odata cu ele s-au inecat hartile, jurnalele, calatoriile, furtunile, durerile si toate pacatele – comori furate si sclave rapite de pe insule. Pe fundul marii…langa ancora infipta pentru vecie in nisipul rece.

Cercuri mari gonesc pe ape si privirea mea cauta cu infrigurare centrul, locul in care au disparut toate, in care am inecat cu mana mea totul. Marea e albastra si nepasatoare…Imi vine sa o intreb: De ce esti atat de frumoasa? Cine ti-a dat voie sa fii atat de frumoasa? Mi-ai luat totul sau, poate, ti-am dat totul. Vreau totul inapoi!

Intre tarmul de beton pe care stau si marea  ispititoare e o muchie ascutita, transanta, ce trece prin creier. E atata nemiscare aici, atata certitudine…n-a mai ramas nimic. Nu mai pot sta de partea aceasta a liniei. Vin! Ma primesti?